top of page

Pseudo-Sfântul Francisc de Assisi: Partea a II-a, Potrivit Părintelui Serafim Rose

Introducere

Traducerea de: J. Swindon


Subiectul lui Francisc de Assisi a constituit o discuție continuă în rândul Ecumeniștilor Ortodocși încă din anii 1970, dacă nu, chiar de mai mult. Ei susțin că Francisc de Assisi este un Sfânt, în ciuda faptului că a fost un papist fanatic, care a trăit după ce latinii s-au îndepărtat de la Ortodoxie, căzând în erezie și schismă. Francisc este o persoană care a practicat o spiritualitate romantică și emoțională, străină de tradiția spirituală ortodoxă autentică, așa cum este predate de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, foarte recent subiectul a fost prezentat din nou pe YouTube și pe alte platforme de socializare de către diverși clerici ortodocși care au proclamat moștenirea eretică a lui Francisc de Assisi ca pe cineva care este la egalitate cu adevărații sfinți Creștin Ortodocși.


Tocmai din acest motiv prezentăm din nou lucrarea venerabilul Părinte, Ieromonahul Serafim Rose, și anume, Cursul de Supraviețuire Ortodoxă. Părintele Serafim a tratat în cursul său de supraviețuire ortodoxă ereziile și amăgirile lui Francisc de Assisi și în continuare vom prezenta ceea ce a spus acest Sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei contemporan despre acest pseudo-sfânt rătacit.


- Ipodiaconul Nectarie, M.A.


 

Scrierile Fericitului Ieromonah Serafim Rose despre ereticul Pseudo-Sfânt, Francisc de Assisi


“Filosofii scolastici sunt destul de diferiți de teologii ortodocși. Să luăm, de asemenea, ca exemplu, arta acelor vremuri. Cu toate că despre Giotto se presupune că este un primitivist, aproape cel mai primitivist pictor pe care îl poți găsi în Apus, dacă te uiți la picturile lui, vei vedea că principiile care îi ghidează pictura sunt complet străine Ortodoxiei. Pictează multe tablouri cu Francisc de Assisi și introduce un element dramatic, ceva pitoresc, o drăgălășenie, despre care bineînțeles că o persoană educată în icoane va spune: „Nu este ceva serios, este un tip de artă populară sau ceva de felul acesta, dar nu este serios”. Însă Giotto este un artist în cea mai bună tradiție occidentală, foarte mult apreciat pentru primitivismul său și apropierea de tradiția bizantină. Dar deja această sensibilitate glumeață și neserioasă îl face complet străin de icoanele ortodoxe. Desigur că la fel stau lucrurile și cu sfinții. Deja „Sfinții Apuseni”, după cum sunt numiți, sunt foarte diferiți de Sfinții Ortodocși.” [1]

Ne referim, desigur, la conceptul de sfințenie, care se transformă în ceva diferit față de concepția ortodoxă despre sfințenie. Cea mai bună ilustrare a acestei transformări o reprezintă viața lui Francisc de Assisi. Omul acesta a fost atât de popular – în fapt, extraordinar de popular – încât, oriunde mergea, oamenii veneau la el cântând, comportându-se de parcă ar fi venit Hristos Însuși. Stârnea peste tot un mare entuziasm, ceea ce arată că se afla în spiritul vremurilor. Dacă ne uităm, însă, la viața sa, vedem cât de ciudată este ea, privită dintr-o perspectivă Ortodoxă. Putem merge până într-acolo încât să afirmăm că nu este nicidecum viața Ortodoxă unui sfânt. El a pus, pentru început, bazele unei nou stil de viață. A inventat regula sărăciei, deoarece într-o zi s-a citit în biserică fragmentul din Evanghelie despre sărăcie și despre faptul că Apostolii nu aveau nimic cu ei când predicau, asta deși mai târziu desigur că Apostolii luau cu ei bani, și așa mai departe. Prima oară când au mers câte doi în orașe să predice evreilor nu au luat nimic cu ei. Iar Francisc a auzit asta și s-a simțit chemat să inventeze o nouă regulă, un nou stil de viață, o regulă a sărăciei bazată pe Evanghelie, ca și cum nu ar fi existat nicio tradiție monastică înainte de el. Chiar și atunci existau foarte mulți sfinți mari.


Bineînțeles că poate s-a uitat în jurul său, a văzut poate că mănăstirile erau corupte și și-a dorit ceva diferit. Însă este ceva extrem de îndoielnic să te gândești că vei face ceva cu totul nou, vei inventa o nouă regulă de viață, care nu se bazează pe Sfinții Părinți. Dacă nu era mulțumit de Părinții Latini mai apropiați de el, putea să se întoarcă la Sfântul Ioan Casian, la Părinții Egipteni, dar nu a făcut-o. A mers direct la Evanghelie, exact cum au făcut-o mai târziu și protestanții, și a inventat pentru sine o regulă a sărăciei. Nu există nimic deosebit în asta. Bineînțeles că monahii sunt săraci, dar el a făcut din asta ceva cu totul special, la fel cum mai târziu îi vom vedea pe catolici că fac ceva special din Maica Domnului ca și cum ar fi un fel de ființă nepământească. Mai mult, Francisc și-a dat sieși și ucenicilor nume noi. Nu aveau să mai fie numiți pur și simplu călugări, ci „Penitenții din Assisi” sau „Menestrelii Domnului”, deoarece mergeau și cântau. Așadar, deja putem vedea că ei nu mai se comportă precum monahii și asceții din trecut, ci sunt mișcați de un spirit nou care se aseamănă foarte mult cu duhul vremurilor.”[2]


“Un eveniment foarte tipic pentru o mentalitate complet neortodoxă a survenit odată pe când Francisc era bolnav și a mâncat carne. Un ortodox care nu este călugăr poate că va mânca, în timpul bolii, carne. Dacă o va face, se va pocăi pentru aceasta, se va gândi „Oricum, nu sunt bun” și Îi va cere Domnului să fie iertat. Nu însă și Francisc din Assisi. În loc de aceasta, el s-a dus să le predice oamenilor care se adunaseră, ca de obicei, cu miile. Le-a spus: „Opriți-vă! Stați aici până când mă voi întoarce.” Apoi s-a dus la o biserică din apropiere și i-a obligat pe doi ucenici să facă ce le-a cerut: unul dintre ei i-a turnat în cap o găleată de cenușă, iar al doilea i-a pus în jurul gâtului o funie și l-a tras de ea în fața oamenilor care așteptau cu toții să vadă ce se întâmplă. Și astfel apare Francisc din Assisi târât de o funie, cu cenușă pe capul său negru, în timp ce îi privește pe oameni și le spune: „Mă considerați un sfânt, dar eu am mâncat carne când am fost bolnav.”

Prin această afirmație el realizează un spectacol public prin care vrea să le spună oamenilor că el e cu adevărat foarte sfânt, iar dacă face o greșeală trebuie să o răscumpere astfel încât ei să creadă în continuare că este foarte sfânt. Putem vedea astfel cum Francisc deja joacă rolul unui om sfânt care trebuie să apară în fața oamenilor ca pur, pe când un om cu adevărat sfânt s-ar pocăi și ar considera că este cu atât mai bine dacă oamenii îl consideră rău. [...] Desigur că oamenii care deja acceptaseră noile idei despre sfințenie spun „Cât de smerit este acest om!”. Dar, în fapt, este vorba despre o smerenie falsă. Aceasta nu este smerenie. În realitate, cheia de înțelegere a smereniei sale este mândria.”[3]


“Pe patul de moarte, Francisc a afirmat: „Acum mă cheamă Dumnezeu și vă iert pe toți, fraților, atât pe cei de aproape, cât și pe cei de departe, de toate greșelile și răutățile, și vă șterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. El nu era preot, așa că până și în sensul acesta indirect nu avea niciun fel de putere. Mai bine zis, Francisc avea un fel de a-și atribui o putere a sfințeniei prin care putea ierta păcatele oamenilor – o concepție complet neortodoxă. Ultimele sale cuvinte au fost: „Am făcut ceea ce a trebuit să fac. Mă întorc la Dumnezeu. Mila Domnului fie asupra voastră.” Adică: „Sunt perfect. Am făcut-o, am terminat, sunt perfect justificat.” Simptomatic pentru tipul acesta de sfințenie este o întâmplare din viața sa, când i-ar fi apărut Hristos la rugăciune și i-ar fi oferit orice și-ar fi dorit. Deja suntem în povestirile romantice și în basme: „Pune-ți trei dorințe”. Familiaritatea aceasta a unui sfânt cu Dumnezeu reprezintă o marcă a prelestului, a înșelării duhovnicești. Fiind foarte împovărat de iubirea sa pentru oameni, Francisc a cerut o indulgență completă pentru toți aceia care se spovedesc și vizitează capela sa, aflată în centrul ordinului său. Iar Hristos a fost de acord, dar a precizat că Papa trebuie să ratifice acest lucru. Papa a făcut asta și de atunci pe 2 august poți obține o iertare totală a păcatelor dacă te duci la capela sa și te spovedești, ceea ce înseamnă că nu trebuie să suporți consecințe temporare sau temporale pentru păcatele tale. Un întreg nou sistem de indulgențe este deja pus la punct în secolul al XIII-lea.”[4]



Bibliografie


1. Părintele Serafim Rose, Cursul de Supraviețuire Ortodoxă (Platina: Mănastirea Ortodoxă Sf. Herman), 10 [22-23]


2. Ibidem, 26 [45-46]


3. Ibidem, 27-28 [47-48]


4. Ibidem, 28 [49]

*Notă: Nr paginilor sunt de la varianta în engleză, paginile din paranteze [ ] corespund versiunii traduse în romană


14 afișări0 comentarii

Comentarios


bottom of page